Untitled

Vroiam sa scriu despre timp. Si despre obsesia mea legata de el. Vroiam sa-l personific si sa imi imaginez un dialog cu el in care ii critic aroganta asta pe care o afiseaza permanent. Ca si cum ar fi intangibil, ca si cum nimic nu ar putea sa il influenteze. Un dialog in care reusesc sa il determin sa fie uman... Dar timpul nu este nici uman, nici arogant si nu poate fi in niciun fel pe care il pot eu intelege; timpul este... si atat. 


O seara de mai, liliac, vin rosu, vant cald si liniste. Idei ordonate, oameni catre care le pot trimite fara a se lovi de un zid, constiinta propriei persoane si sentimentul acela atat de placut al resemnarii in fata fortelor ce transcend constiinta. Nu relaxarea data de ciclicitatea vietilor ci resemnarea in fata imposibilitatii ca lucrurile sa se petreaca asa cum le simt. Pur si simplu constiina faptului ca nu voi putea face enorm de multe lucruri, ca nu voi vedea poate la fel de multe si ca singurul lucru adevarat si sincer care se petrece in mine este reprezentat de ceea ce simt. Iata o imagine mult mai placuta decat un mos cu barba alba ce tine in mana o clepsidra si care bolboroseste cuvinte ininteligibile; plictisit de eternitate, satul de orice emotie exterioara lui si autosuficient. 


Pe 17 aprilie 2006 vroiam sa inteleg timpul si sa-i anulez cumva tirania. Acum, insa, seara aceea de mai mi se pare mult mai atragatoare. Ca o nimfa ce-mi apartine in totalitate in cel mai frumos si mai tainic loc, sub propria cascada de ganduri. Ea singura imi e alaturi, ea singura imi spune ca nimic nu este imposibil.