Pages

27.6.11

Cafeteca Jazz Weekend

24 iunie 2011 - o zi care, in afara de nerabdarea mea caracteristica inaintea  unui eveniment mult asteptat si dorit, nu anunta nimic special. Centrul Cultural Reduta, o cladire ce are atat de multe de oferit - trebuie doar sa ii treci pragul - imi pregatea o noua surpriza. Emotii, sampanie, lume pregatita sa se bucure de o seara de jazz gandita foarte frumos de niste oameni cel putin la fel de frumosi. Un cocktail ce se prezenta numai bun de savurat pe indelete. 
Orele 20:00 trecute. O voce extrem de placuta anunta deschiderea oficiala a "Cafeteca Jazz Weekend" si invita pe scena doua nume necunoscute mie - rusine! - la momentul respectiv. 

In acea alta lume, magica, unde toti ochii priveau lacomi, linistite, asteptandu-si destinul - mai degraba implinirea lui - tronau doua chitari si un saxofon. 

Incepe nebunia emotionala pe acordurile celor doi domni respecatbili care au avut grija sa ne transporte inclusiv prin Peru cu ajutorul instrumentului format din copite de lama. Saxofonul - uneori gutural, alteori suav - al lui Iordache alaturi de chitarele lui Romanescu au creat o pictura impresionista cu ajutorul unor pensule foarte ciudate ce pictau cu sunete. Oare in ce taram necunoscut pana atunci am intrat?


25 iunie 2011 - avand experienta serii trecute proaspata in minte si - mai mult - in suflet, ma indrept grabit spre acelasi Centru Cultural Reduta cumva ofticat ca nu pot impinge autobuzul sa mearga mai repede.
Din nou orele 20:00 trecute. Aceeasi voce extrem de placuta anunta o noua seara minunata de jazz, de data asta unplugged. Un vibrafon (Anastasiu), un acordeon (Mihalache) si un contrabas (Acker) simultan pe scena, unplugged, ca in sufragerie. A fost formidabil, o calatorie pe care o recomand mai aprig decat o lectura obligatorie de catre un profesor de limba romana unui elev ce pregateste bacalaureatul. 

Asa a fost:

liquid music invades our beloved privacy

dearly beloved, we have gathered here tonight
to celebrate the magic union of teardrops with
sound-drops
we all had a secret hope that a magical door will open
and lead us to the forgotten realm of synasthesia
and, yet, leaded by our practical knowledge, we doubt
it will happen

but here we are! lost in a sea of music, on the Freedom Arch
where we could bring a pair of souls: ours and our-as-we-whished-it
who knows where the current will take us, maybe Paris, 
maybe South America, maybe across the Equator
and, eventually leave us stranded of the shores of our own
perception, naked but full of emotions, tired but rich! 
we will each resurrect as a new count of Monte Cristo 
only set on discovering and not on revenge!

26 iunie 2011 - deja stacheta pentru ultima seara de festival era mult ridicata. Si cand zic mult inseamna cam pana la plafonul de nori ce bantuia Brasovul de vreo doua zile - culmea!
Orele 20:00 trecute. Vocea extrem de placuta era deja asteptata atat pentru timbrul ei cat si pentru ceea ce urma sa anunte: saxofon - Neumann, percutie - Scurtu, bas - Acker. Ei bine, acesti trei domni la fel de respectabili precum cei trei din seara trecuta si ceilalti doi de vineri s-au achitat cu varf si indesat de datoria lor - morala - de a depasi stacheta. A fost ceva fantastic de frumos!

Pauza

Orele… nici nu mai stiu, nu ca ar avea importanta. 
Percutie, Bas, Acordeon, Percutie - din nou - Saxofon, Saxofon - din nou! - si Voce…
Oricat as incerca sa descriu avalansa de emotii care m-a cuprins o data cu prima lovitura de bat in membrana tobei tot handicapat as ramane. "Verbally challenged" ar spune un american corect si nu ar fi deloc departe de adevar. Un Jam Session care nu se compara cu nimic din ceea ce am ascultat pana acum. Poate datorita multitudinii de instrumente combinate cu vocea care ma faceau sa trec de la unul la altul atat de simplu si de firesc! Poate datorita faptului ca eram deja "incalzit" de prestatia de mai devreme. Poate datorita faptului ca era ultima seara a festivalului. Sau poate datorita tuturor acestor factori combinati si inmultiti cu o suta… de mii!

Singurul lucru pe care am putut sa-l fac la final a fost sa raman rezemat de scaun, in picioare - dupa aplauzele pe care mi-as fi dorit sa nu le mai inchei - si sa privesc cum se goleste sala… apoi cum apar, unul cate unul, omuletii aceia parca facuti din alt aluat decat un muritor de rand si isi strang, plini de respect, instrumentele care le-au tinut de frig si foame si sete si somn in atatea ocazii!


Nascut din ideea de a prezenta publicului un weekend de jazz, evenimentul tocmai incheiat ma va face sa-mi port cu mare bucurie tricoul pe care il voi achizitiona cat de curand din Cafeteca! 
A! si inca un lucru… ma face sa-l astept pe urmatorul care nu se va intampla luna viitoare asa cum mi-as fi dorit...