Iti ziceam ca daca voi reusi sa imi transform spatiul virtual e foarte posibil ca Ziua 2 sa isi schimbe statutul din "ce mirare ca sunt" in "ce bine ca esti" (multumiri domnului Nichita Stanescu pentru insipratie). Acum 2 ani spatiu virtual nu facea parte din planurile mele de cucerire a Universului (asta incluzandu-l si pe Obi Wan) de aici rezultand, inevitabil si ireconciliabil, imposibilitatea de a porni, cutezator cum imi erau planurile, catre aceasta Fata Morgana a statutului meu de scriitor wannabe. Asa ca, impins de nevoia fatidica de merge mai departe, din nou inevitabil si ireconciliabil, acest spatiu virtual a trebuit a fi cucerit. Totul pentru ca al meu Lebensraum sa imi permita expansiunea dincolo de avortonul numit Ziua 1 pe care il prezint in randurile alaturate (in toata splendoarea lui - a se observa si aprecia diacriticele)
Jurnal de călătorie
Ziua 1, Braşov, 9.01.2008
Ninge. Dupa gerurile crunte din ultima perioadă e binevenită o perioadă de acalmie. Vremea s-a îndreptat si gheaţa atât de enervantă incepe să se acopere cu un strat fin de pulbere albă. Plănuiesc această călătorie de căţiva ani şi ce moment mai bun m-ar putea îndemna să pornesc în sfârşit decât acesta? Există o vorbă care zice: “călătorului îi stă bine cu drumul” şi cu cât drumul este mai frumos cu atât călătoria o să fie mai plăcută. Iată, deci, cum întregul univers a conspirat astăzi în favoarea mea aşternând inainte covorul alb şi trimiţând-mi drept călăuze acele minunate zâne de gheaţă straşnic de jucauşe. Având in faţă un început atât de promiţător sunt îndreptăţit să ma gândesc la alte surprize plăcute ce mi-au fost pregătite cu multă dibăcie de imaginaţia fără margini a destinului. Era o vreme când îmi întrebam creatorul ce vrea de la mine, care sunt planurile sale şi unde îmi este mie locul în ele. Am învăţat, însă, că nu finalul contează ci drumul parcus pănă acolo. De ajuns oricum ajungem, într-un fel sau altul, la capăt. De ce sa nu plâng când urcuşul îmi pare prea greu şi sa nu râd în hohote la coborâre?
Prima dată mi-am imaginat acest periplu printre miracolele vieţii într-o zi de toamnă când am văzut scobită în piatră o simplă frază. Câteva cuvinte simple care au rascolit sufletul meu prea tânăr trezind în el o poftă nebună de scotocit, de admirat, de căutat sensuri şi răspunsuri, de a descoperi taina fiecărui detaliu. “Opriţi Pământul, vreau să cobor!” şi în ziua aceea un om a coboât din carusel în timp ce altul îi lua locul plin de entuziasm. Pe urmă am uitat. Distrat fiind de felul meu, mi-am găsit alte atracţii, alta distracţii, alte miraje spre care să alerg orbit de farmecul lor. Am început să iubesc sau să-mi imaginez că iubesc. Am început să vreau să iubesc, să ma visez mare şi să-mi doresc să fac lucruri pe care le fac oamenii mari. Iar călătoria a fost amânată.
Iată-mă stând cu faţa la tavan, cu privirea aţintită pe acele mici găurele din tencuială cautând carul mare. E ciudat… i-am gasit pe Castor şi Polux - cu planeta-i credincioasă - dar nu reuşesc să descopăr steaua polară. Simt cum mă învăluie un sentiment de deja-vu. Am mai contemplat acum câtva timp constelaţiile de pe tavan şi lucrul acesta mi-a amintit de caruselul care încă nu s-a pus în mişcare. Atunci am început pregătirile de plecare.
Finalul primei zile!
Acum nu pot decat sa sper ca Ziua 2 se va naste la termen, intr-o maternitate dotata corespunzator, cu medici competenti, asistente disponibile si intelegatoare, toti cu pofta de viata si respect pentru ea si fata de miracolul numit nastere.
Pe cine pacalesc?! De fapt eu vreau ca aceasta "Ziua 2" sa reprezinte tocmai cucerirea spatiului virtual. Iar "Ziua 3" - da, merg si mai departe decat atat - mentinerea lui sub ocupatie.
I: Mai vrei sa continuam? Te vad preocupat...
R: S-a strigat linie! Continuam pana la bingo. E posibil, dar putin probabil.
No comments:
Post a Comment