despre viata prin moarte

in decembrie 1989 au murit 1100 de oameni pentru o idee.
in iunie 1990, neoficial, au murit peste 100 de oameni pentru o alta idee. oficial "doar" 6.
acum mor oameni in Ucraina. si ei pentru o idee.
oameni au murit pentru idei si vor mai muri pentru alte idei. dintr-un motiv simplu, sunt prosti si creduli. si nu-si cunosc istoria. nu a lor personala sau a tarii lor, istoria cealalta, aia mai importanta, istoria comuna a tuturor celor 108 miliarde de oameni care se presupune ca au trait pe pamant pana acum. istoria aia care ne invata ca daca accceptam un status quo pana la saturatie el se poate schimba doar cu varsare de sange. istoria aia care ne invata ca doar oamenii prosti si creduli pot accepta un status quo pana la saturatie justificand asta prin hiperbolizarea importantei si puterii conducatorilor de care se tem pentru ca le e mult mai comod sa se teama si pentru ca daca aleg sa se teama de ei pot justifica pastrarea status quo-ului pana la saturatie. istoria aia care ne invata ca acest cerc vicios costa bani pe care ii fabricam cu alti bani; costa timp pe care nu il avem dar pe care il pierdem si dupa care plangem; costa vieti omenesti! istoria aia care ne invata ca orice conducator care s-a bucurat, la un moment dat, de acceptarea unui status quo a avut de suferit atunci cand s-a ajuns, intr-un final, la saturatie.

cum ar fi ca in loc sa ne amintim din cand in cand ca viata este atat de pretioasa si de fragila sa traim cu constiinta permanenta a acestui lucru? 

atunci poate ca nu am mai acorda o importanta atat de mare lucrurilor lipsite de importanta, conducatorilor si am pune mana sa ne facem, fiecare, viata mai frumoasa si mai buna. si nicio viata mai frumoasa si mai buna nu include a impusca mortal un om fara aparare pentru simplul fapt ca a avut curajul sa isi manifeste credinta intr-o idee. o idee pe care poate ca cel care a apasat pe tragaci o va impartasi peste cativa ani. poate ca ar putea sa o impartaseasca si acum daca cineva ar avea ocazia sa i-o explice sau daca ar inceta sa mai fie prost si credul si ar cauta sa o alfe. 

in momentul in care au acceptat ca altcineva sa vorbeasca in numele lor oamenii au devenit prosti si creduli. iar conducatorii (auto)alesi stiu sa profite de asta creand alti conducatori care sa le continue munca, care sa perpetueze status quo-ul... pana la saturatie. pana cand alti oameni vor muri pentru a-l schimba, pana cand ei vor muri ca exemplu de schimbare!

fiecare din noi e responsabil pentru toti oamenii care mor acum in Ucraina! fiecare conducator al fiecarei tari care nu s-a implicat direct si imediat in oprirea violentei este responsabil pentru fiecare om care moare acum in Ucraina! iar sechestrarea averii si refuzarea vizei nu reprezinta o implicare directa si imediata in oprirea violentei. 

oare cand a devenit statul mai important decat viata celor fara de care nu poate exista? si mai ales, de ce?

Cafeteca Jazz Weekend

24 iunie 2011 - o zi care, in afara de nerabdarea mea caracteristica inaintea  unui eveniment mult asteptat si dorit, nu anunta nimic special. Centrul Cultural Reduta, o cladire ce are atat de multe de oferit - trebuie doar sa ii treci pragul - imi pregatea o noua surpriza. Emotii, sampanie, lume pregatita sa se bucure de o seara de jazz gandita foarte frumos de niste oameni cel putin la fel de frumosi. Un cocktail ce se prezenta numai bun de savurat pe indelete. 

Orele 20:00 trecute. O voce extrem de placuta anunta deschiderea oficiala a "Cafeteca Jazz Weekend" si invita pe scena doua nume necunoscute mie - rusine! - la momentul respectiv. 

In acea alta lume, magica, unde toti ochii priveau lacomi, linistite, asteptandu-si destinul - mai degraba implinirea lui - tronau doua chitari si un saxofon. 

Incepe nebunia emotionala pe acordurile celor doi domni respecatbili care au avut grija sa ne transporte inclusiv prin Peru cu ajutorul instrumentului format din copite de lama. Saxofonul - uneori gutural, alteori suav - al lui Iordache alaturi de chitarele lui Romanescu au creat o pictura impresionista cu ajutorul unor pensule foarte ciudate ce pictau cu sunete. Oare in ce taram necunoscut pana atunci am intrat?

25 iunie 2011 - avand experienta serii trecute proaspata in minte si - mai mult - in suflet, ma indrept grabit spre acelasi Centru Cultural Reduta cumva ofticat ca nu pot impinge autobuzul sa mearga mai repede.

Din nou orele 20:00 trecute. Aceeasi voce extrem de placuta anunta o noua seara minunata de jazz, de data asta unplugged. Un vibrafon (Anastasiu), un acordeon (Mihalache) si un contrabas (Acker) simultan pe scena, unplugged, ca in sufragerie. A fost formidabil, o calatorie pe care o recomand mai aprig decat o lectura obligatorie de catre un profesor de limba romana unui elev ce pregateste bacalaureatul. 

Asa a fost:

liquid music invades our beloved privacy

dearly beloved, we have gathered here tonight

to celebrate the magic union of teardrops with

sound-drops

we all had a secret hope that a magical door will open

and lead us to the forgotten realm of synasthesia

and, yet, leaded by our practical knowledge, we doubt

it will happen

but here we are! lost in a sea of music, on the Freedom Arch

where we could bring a pair of souls: ours and our-as-we-whished-it

who knows where the current will take us, maybe Paris, 

maybe South America, maybe across the Equator

and, eventually leave us stranded of the shores of our own

perception, naked but full of emotions, tired but rich! 

we will each resurrect as a new count of Monte Cristo 

only set on discovering and not on revenge!

26 iunie 2011 - deja stacheta pentru ultima seara de festival era mult ridicata. Si cand zic mult inseamna cam pana la plafonul de nori ce bantuia Brasovul de vreo doua zile - culmea!

Orele 20:00 trecute. Vocea extrem de placuta era deja asteptata atat pentru timbrul ei cat si pentru ceea ce urma sa anunte: saxofon - Neumann, percutie - Scurtu, bas - Acker. Ei bine, acesti trei domni la fel de respectabili precum cei trei din seara trecuta si ceilalti doi de vineri s-au achitat cu varf si indesat de datoria lor - morala - de a depasi stacheta. A fost ceva fantastic de frumos!

Pauza

Orele… nici nu mai stiu, nu ca ar avea importanta. 

Percutie, Bas, Acordeon, Percutie - din nou - Saxofon, Saxofon - din nou! - si Voce…

Oricat as incerca sa descriu avalansa de emotii care m-a cuprins o data cu prima lovitura de bat in membrana tobei tot handicapat as ramane. "Verbally challenged" ar spune un american corect si nu ar fi deloc departe de adevar. Un Jam Session care nu se compara cu nimic din ceea ce am ascultat pana acum. Poate datorita multitudinii de instrumente combinate cu vocea care ma faceau sa trec de la unul la altul atat de simplu si de firesc! Poate datorita faptului ca eram deja "incalzit" de prestatia de mai devreme. Poate datorita faptului ca era ultima seara a festivalului. Sau poate datorita tuturor acestor factori combinati si inmultiti cu o suta… de mii!

Singurul lucru pe care am putut sa-l fac la final a fost sa raman rezemat de scaun, in picioare - dupa aplauzele pe care mi-as fi dorit sa nu le mai inchei - si sa privesc cum se goleste sala… apoi cum apar, unul cate unul, omuletii aceia parca facuti din alt aluat decat un muritor de rand si isi strang, plini de respect, instrumentele care le-au tinut de frig si foame si sete si somn in atatea ocazii!

Nascut din ideea de a prezenta publicului un weekend de jazz, evenimentul tocmai incheiat ma va face sa-mi port cu mare bucurie tricoul pe care il voi achizitiona cat de curand din Cafeteca! 

A! si inca un lucru… ma face sa-l astept pe urmatorul care nu se va intampla luna viitoare asa cum mi-as fi dorit...

Colectia Video-audioteca de aur (14)

Dupa cum ii place sa se arunce in gura balaurului in cautarea senzatiilor, ar vrea sa poata face asta si in ceea ce priveste sentimentele. Cum, insa, un echilibru trebuie sa existe in toate, acel "ori, ori" perpetuu din viata de zi cu zi nu se regaseste si in lucrurile importante. In ce masura e de bine sau de rau... inca nu a concluzionat.


Valuri de ceata nascute din cine stie ce vagauna, undeva, acolo sus, imi intuneca privirea si incretesc fruntea scaldata in incertitudini prefabricate. Par inspaimantatoare precum siguranta calaului convins ca scapa lumea de un rau. O data cu venirea serii, insa, aura aceea malefica incepe sa primeasca o nuanta de mister. Mistica e noaptea si mistici sunt copiii ei. Si misterioase sunt caile prin care senzatiile ajung la ei. 
Un cer incert, promisiunea unui munte, o noua zi. Iata ce ascunde pacla murdara. 

Un nou capitol intai

E tanar. Putin prea tanar pentru hainele sale. Poate putin prea tanar pentru mimica si gesturile cu care isi insoteste fiecare povestire. Cu siguranta mult prea tanar pentru ochii aceia sticlosi, blanzi in care daca privesti atent vezi toate locurile si toate fetele ce se ascund in imaginatia lui. Sprijineste o banca, picior peste picior, manjit de culoare. De galben in par si de verde pe maini.
- E foarte ciudat cum a reusit sa nu pastreze acea culoare pe maini... De parca ar fi pictat cu parul. Si ce galben!
Nu ma pot abtine sa nu il fixez cu privirea in timp ce pasii ma indrepta fix catre sala de teatru. Ma vede si stiu ca ma vede. Asa cum stiu ca vede tot ce se intampla in jurul lui desi privirea ii e tinuta in loc de o piatra. Pare sculptat. Si as fi fost convins ca e doar o plasmuire a imaginatiei daca nu si-ar fi concentrat intreaga viata in buzele care zambesc si in sprancenele negre.
Am trecut.
- Inca un personaj de roman ramas in anonimat.
Daca l-as fi descris probabil ca asa as fi facut-o: putin prea tanar pentru haine, pentru mimica si gesturi si cu siguranta prea tanar pentru ochii pe care ii poarta cu atata mandrie. Pantaloni negri de in, o camasa caramzie cu nasturi albi, usor larga, in ton cu parul excesiv de negru majit de un galben uluitor de natural. Romanul nu-l voi scrie. Asa ca el ramane un pictor ce face contrast cu ceea ce-l inconjoara, pus acolo inadins pentru a trezi emotii celor care au timp sa il observe.
Ma indepartez in razele soarelui de aprilie, zambind fetelor frumoase cu care ma intersectez. Cateva imi zambesc inapoi, multe se sperie, altele imi accepta zambetul ca pe o alta palarie in vitrina unui palarier.
Iata si teatrul! Mare si demodat.
- Sa traiti!
- Baietii n-au ajuns inca...
- Multumesc, ii astept afara.
Ies si imi aprind o tigara.

De 4 ori 26 de motive sa fie asa!

Nothing's worse than seeing you worse than me
And nothing hurts like seeing you hurt like me
The consequence is less than the happiness you bring to me
There's more to give than what you take from me


Believe in the things that you know
Believe in the things that you know


Eu vad flori, ochi, buze, dar nu vad morminte. 
Eu strivesc corola de minuni a lumii pentru ca vreau sa vad doar
Frumos!


Eu cred in ceea ce stiu si stiu ceea ce simt,
eu ma ascund dupa cuvinte
carora le ofer misiunea cea mai ingrata:
sa ma prezinte viu, sincer, aici!

Primavara sub nori

Un drum descoperit, serpuitor, care te invita la emotii puternice, indiferent de ora ce te prinde sub el. Dimineata trezeste visele nu demult adormite, la pranz scoala pofta de tihna iar seara, ei bine, seara pasiuni nebanuite iau nastere sub indrumarea lui mai mult simtita decat stiuta. Drumul, insa, mai avea o fata, una ascunsa ce iesea la iveala doar cand giulgiul norilor se cobora asupra lui. Era o fata de curva obosita, plictisita de prea mult dezmat, de prea plin si prea mult exces. Cearcane mari insoteau ochiul-soare, linia buzelor, atat de minunata in zilele senine cand cerul si pamantul se impleteau in zambet, devenea un izvor de lehamite, de napasare odioasa in fata sortii. Si peste toate astea, atunci, necontenit, loveau diabolice picaturi chinezesti ce invitau la pacat. Ce preot ar fi putut sa ii ofere in acele clipe iertarea divina?
Fideli promisiunii inselatoare "drumul excesului duce la palatul cunoasterii" masina noastra alerga frenetic, mai mult beata decat curajoasa, catre burta bestiei. Cautam mijlocul furtunii atat de absorbiti incat nici nu ne-a pasat cand am ramas singurul punct de culoare pe pielea cenusie a sarpelui de sub noi.
- Bai baieti, lasati-o dracului de treaba! Tot mergem spre incertitudine, macar sa o facem cu zambetul pe buze! Atunci cele mai frumoase fete de pe cele mai frumoase plaje ale celei mai frumoase tari au aparut, mai mult indecente decat oricum alt fel, in imaginatia fiecaruia. Singurele lucruri care le insoteau erau culorile vii si neastamparate ale lui Renoir.
Portile perceptiei mi s-au deschis si totul mi-a aparut asa cum este, infinit. Infinit in posibilitati, infinit in culoare, infinit in vis si imaginatie.
Am oprit. Dealurile ne zambeau din nou. Crepusculul visiniu desfasura fiecaruia dintre noi visele inaintea ochilor, in tihna certitudinii ca pasiunile nu mor! Capul sarpelui l-am descoperit o poarta. Iar aceasta revelatie m-a facut sa gandesc cu voce tare: "intram?"

Ritm!

Cuba, taramul viselor!
Taramul viselor mele demult uitate,
locul unde balcoanele erau prea inalte
si bananele inca necoapte
cand ajungeau acasa stranse laolalta
intr-un mare ciorchine verzui.


Cuba, taramul visarii!
Taramul visarii mele ratacitoare,
locul unde apa e prea albastra 
si prea verde si prea mica
si unde e cerul prea inalt iar 
ploile prea infricosatoare.


Cuba, taramul visat!
Taramul unde se viseaza cele
mai frumoase vise,
locul unde culorile se amesteca
precum fumul trabucului proaspat rulat
si unde miroase mereu a mare 
si a sare.
Iar toate femeile sunt frumoase
si toti barbatii stiu sa danseze.
Aici toata lumea canta iar ritmul 
nu se opreste niciodata,
niciodata...

Ninsoare de martie

Intotdeauna a avut harul de a se descurca in orice situatie, fara sa-si piarda capul. Si chiar cand i s-a intamplat asta, a facut-o cu atat de multa sinceritate si cu atat de multa atentie la detalii incat, indiferent cat de pierduta a fost, niciodata cu adevarat ratacita. Sunt convins ca, avand oameni potriviti langa ea va ajunge departe!
"Departe"... Nu mi-am ales prea bine destinatia.
"Bine"?... Nici bine nu pare a fi inspirat.
Si atunci cum rezum reusesc eu sa rezum o viata frumoasa intr-un cuvant? Pentru ca despre asta este vorba, despre o viata frumoasa. Fara complicatii, fara paranoia, fara a incerca sa te prezinti altfel decat existi.


Dumnezeule, cat de mult imi doresc sa o stiu fericita!

(re)gasire

In repetate randuri am primit semnale, mesaje, ochi cu care sa vad in viitor de parca, intr-adevar, trecutul, prezentul si viitorul se contopesc intr-o singura unitate. De parca Vishudda s-ar fi activat in toata splendoarea. Si de fiecare data mi-am dat seama de ceea ce am primit doar in momentul in care lucurile s-au si intamplat. Nici mai devreme, nici prea tarziu. Initial am crezut ca este vorba despre o confirmare. Confirmarea faptului ca sunt pe drumul cel bun, ca ceea ce am ales eu se confunda cu ceea ce era predefinit dar nu implicit. Apoi am inceput sa ma intreb. Sa analizez veridicitatea propriilor ganduri. Oare si concluziile se schimba o data cu evolutia noastra? Atunci totul era ca o bataie prieteneasca pe umar venita din partea creatorului de haos. Un fel de incurajare, un fel de "bravo, amice, ai ales bine, stiam ca pot avea incredere in tine!".
Ulterior mi-am dat seama ca nu exista nici bine, dar nici rau. Ca totul se cufunda intr-o atat de mare relativitate incat nici macar propriile adevaruri nu sunt la adapost. Intr-adevar concluziile se schimba o data cu evolutia personala. Si atunci, ce sa reprezinte toate aceste intrezariri, premonitii? Semnale, mesaje, ochii mei viitori care privesc lucrurile in timp ce se desfasoara, inainte de a se desfasura fizic? 
Totusi, cum de reusesc sa fac diferenta intre vis si viitor? Cu ce organ nedescoperit inca trasez linia aceasta clara? Atat de clara incat o simt.


Am ales sa nu pastrez in constiinta aceste tablouri. Pentru ca nu aveam niciun motiv care sa ma indemne sa fac atfel. Pentru ca mi se pareau atat de neveromile (desi le simteam altfel) incat preferam sa le cred imposibile. Pentru ca speram sa fie doar vise, pentru ca incercam sa imi creez un alt drum, ocolitor. De unde sa stiu eu ca tocmai alegerile mele ma aduceau din ce in ce mai aproape de transpunerea tablourilor? 


Iar acum ma (re)descopar ca participant activ in fiecare din acele tablouri. Fara exceptie, fara compromis. Reale si intense. Iar intensitatea lor este direct proportionala cu intensitatea sentimentelor mele. Intotdeauna sentimentele mi-au determinat actiunile. Intotdeauna am ales sa actionez in functie de ceea ce am simtit. Si voi continua sa fac acelasi lucru. Din nou fara exceptie, din nou fara compromis fata de sentiment.

Victima Colaterala

doua masti
una care rade 
si cealalta care plange 
cu lacrimi de crocodil


doua parti distincte
ale aceluiasi corp
in permanenta antiteza,
in permanent conflict


doua jumatati de creier
una pe partea inimii, calculata,
cealalta, vis-a vis,
deschisa spre visare


doua jumatati de inima
una rupta in bucatele 
cealalta privind resemnata


inainte...

Colectia Video-audioteca de aur (5)

Colectia Video-audioteca de aur (4) sau "Fluturi beti si strigate alese"

Fond sonor






O sa vorbesc cu tine ca si cum ai fi incontinuare aici. Ca si cum plecarea ta nu ar fi insemnat un zid intre mine si cuvintele mele pentru nu vreau un zid intre mine si cuvintele mele. Le vreau libere, vreau sa le vad cum cresc. Sa ma simt parinte, sa le vad cu se joaca frenetic, cum se lovesc de colturi si se rotunjesc, cum incearca in nebunia lor juvenila sa acapareze intreaga lume. Ma vreau pe mine din nou tanar, transportat in zilele in care totul era mai simplu si mai confuz. Iar in confuzia mea nu tineam seama de nimic altceva decat de suferinta cauzata de sunete sau imagini. Totul era intens, totul era minunat, frumos de la radacina si, de multe ori, dureros de frumos. Cum am descoperit, mult mai tarziu, sentimentele. La fel de frumoase, dar mult mai dureroase. Daca ai avea puterea asta, mi-ai oferi vara? Mi-ai oferi un pian pe care sa imi arunc sulfetul pentru a nu mai fi nevoit sa-mi tocesc degetele pe tastaturi neprietenoase? Si ce mi-ai mai da? Poate un dans, sau poate un zambet?... Stiu ca liniste nu pot cere pentru ca nu va exista niciodata liniste intre pereti. Imi doresc, insa, puterea de a ma preface ca sunt linistit si resemnare in fata mea. Puterea de ma privi in oglinda fara sa mai vad altceva decat ceea ce mi se prezinta. Fara sa imi doresc sa vad altceva decat ceea ce mi se prezinta. 


Privesc prin obscuritate si le vad. Cuvintele pe care le-am dorit fluturi si-au completat metamorfoza iar acum zboara catre cealalta parte conduse de promisiunea unei revederi cu foarte mici sanse de implinire. Dar fluturii nu stiu ce este aceea dezamagirea, ei merg inainte, mereu si mereu inainte, pentru ca ei zboara sa isi (re)intalneasca sulfetul. Si de ce-as fi eu altceva decat un fluture imbatat cu naivitate?

Declaratie hibernala de dragoste primavarateca

E nevoie de intamplari deosebite pentru a ne da seama de ceea ce avem si traim constant. O data cu trecerea timpului intervine obisnuinta si ceea ce ne parea minunat si miraculos la un moment dat incepe sa sa se transforme in banal. 
E nevoie de noapte pentru a intelege si aprecia lumina zilei, pentru a simti miracolul razelor de soare ce ating pielea noastra atat de sensibila. 
E nevoie de zi pentru a aprecia timpul pentru meditatie si iubire nemarginita pe care noaptea ni-l ofera din marinimia ei creatoare. 
Nu am simtit niciodata o dorinta mai arzatoare de a cuprinde aceste doua extraordinare fenomeme, ziua si noaptea, intr-un tot unitar pe care sa il am mereu in suflet decat acum. E noapte si mi-as dori sa adorm pentru a visa ziua. Meditez si in acelasi timp imi este dor de soarele nebun de vara care da viata intregii naturi. Peste tot unde ma uit vad in intunericul de langa mine trei culori. Doar atat. vad trei culori si simt un suflet alaturi. 
Vad verde... acea nuanta minunata pe care doar iarba a stiut sa o pastreze in fiinta ei si cu ajutorul careia hraneste intregul univers uman. 
Vad galben... acel galben-pai al spicului de grau in care omul a gasit speranta. 
Vad albastru... minunea aceea de albastru unic pe care cerul il poarta in fiecare molecula, dovada a existentei sale. 
Si simt sufletul celei care s-a lasat descoperita in cel mai frumos mod posibil. Fiinta care natural cuprinde in ea toate aceste trei culori. Verzi ii sunt ochii minunati in care viata mea se pierde. Albastru ii e sufletul, intens, pur si nemargnit. Galbena ii e fiinta catre care sperantele mele se indreapta fara greseala si fara gand.